Un îngeraş a prins un fluturaş,
ce se-avîntase sus, la apus.
Şi privindu-l mirat l-a-ntrebat aşa:
"Suntem rude cumva ?"
Fluturele cel mic nu zicea nimic,
că-i era frică un pic.
Numai tremura, din aripi bătea.
Atunci îngeraşul a zărit imaşul
înţesat de flori în zeci de culori.
Iar peste corole, aripi multicolore,
veseli fluturaşi, zglobii şi poznaşi.
Şi din cer , îndată, lin a coborît,
gîzelor sprinţare să le ţină de urît.
Iar pe fluturaş l-a pus drăgălaş
pe-o floare de nalbă, înaltă şi dalbă.
Apoi s-a prins în joc cu fluturii de foc.
Şi-a uitat de cer, caci era stingher.
Luna o vad acum, sus,
Oare şi ea mă vede pe mine?
Ar putea să-mi vorbească?
Odată, în minte, am auzit
Cuvîntul lunii:
Îţi place de mine, luna de sus?
Îmi place, pentru că tu aduci noaptea
Cea frumoasă....
Noaptea, lucrurile se vad mai naturale,
Aşa cum sunt,
Lucrurile sunt mai clare, noaptea,
Iar mintea mea porneşte prin lume.
O steluţă călătoare
a căzut direct în mare
şi din mare în ocean,
în adîncuri de mărgean.
Printre algele mlădii,
printre peştii argintii,
ea se dă de-a rostogolul
şi-i face mării ocolul.
Străluceşte peste poate
fiindcă-n mare-i numai noapte.
Mama broască la plimbare, cu odraslele-n spinare.
