ARICIUL
Aseară, prin gradina amorţită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici,-
O mică vietate ghemuită.
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mişca domol pe sub gutui
Şi toţi au alergat în jurul lui.
Dar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare,-
Ca o perniţă sferică în care
O fată rea ca să se joace
A-nfipt o sumedenie de ace.
Am alungat copiii să se culce
Şi-n înserarea limpede şi dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo singură cu el.
Şi mă-ntrebam pe gînduri : Oare, cum
A fost făptura-i la-nceput de lume ?
Din care veacuri înecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume ?
Ce vînt vrăjmaş şi mohorît
Ca pe-un măcieş pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atît :
Un ghem de spini, ostil şi speriat ?
O fi avînd el oare pui ?
Mă-ntreb, deşi nu pot pricepe :
Cum sug ei fără să se-nţepe
În ghimpii lui ?...
Cînd a simţit că-i singur doar cu mine
Şi nici un duşman dinspre casă nu-i mai vine,
A scos cu frică de subt el
Un bot timid şi mic, ca de căţel,
Şi cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Şi-abia ciulindu-şi ţepile pe spate,-
Pe subt petunii grele de parfum,
Atras de noapte şi singurătate
Şi-a căutat încet-încet de drum...
S-a mai oprit în magheran o dată
Ca subt îndemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe subt poiată...
Şi nu l-am mai văzut de loc, de-atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.