Într-o zi, mergînd cu bunicul prin pădure, am zărit lîngă o tufă nişte ciupercuţe de care nu mai văzusem niciodată. Erau foarte frumoase. Păreau nişte bibelouri de porţelan, cu pălărioara roşie ca focul, presărată cu punctişoare albe. M-am repezit să le culeg, dar bunicul m-a oprit, atrăgîndu-mi atenţia că sunt foarte otrăvitoare. De aceea se şi numesc Pălăria Şarpelui. Bunicul mi-a mai povestit că unele plante şi animale poartă asemenea culori ca pe un semnal de alarmă. Ciupercuţele noastre încercau de fapt să-mi spună, spre deosebire de cele găsite de Alice în Ţara Minunilor : Nu mă culege şi nu mă mînca! De atunci am învăţat că frumuseţea poate fi uneori o capcană...
În grădina mea Creşte-un copăcel Şi mi-e tare drag Să-ngrijesc de el. Primăvara flori El îmi dăruieşte, Vara umbră deasă Ce mă ocroteşte. Toamna poame dulci Se-ntinde să-mi dea, Iarna se îmbracă Cu haine de nea. Şi-mi mai dăruieşte Multe cîntecele Şi aer curat, Bun de respirat.
Căţeluşul e poştaş, Umblă ziua prin oraş Şi la poarta tuturor Lasă un mesaj de dor, Un ziar, o scrisorică Sau o telegramă mică. Însă azi, i-a dus, să ştii, O scrisoare minunată Chiar alesei inimii.
Un pui de pinguin, semănînd cu Charlie Chaplin, de mama sa s-a îndepărtat şi spre ocenul nesfîrşit s-a îndreptat. El s-a avîntat în oceanul albastru şi s-a pus pe înotat . Visul său era să ajungă la Polul Nord. Cînd s-a oprit din înotat, s-a trezit într-un port necunoscut, numit Constanţa (unde locuieşte şi bunica mea ). Acolo a văzut statuia unui om gînditor şi supărat că fusese exilat departe de ţara lui. Omul acela, care este şi un mare poet, se numeşte Ovidius. În timp ce plîngea şi suspina de dor după mama sa şi după gheţurile însorite, a fost găsit de un marinar milos. Marinarul l-a îmbarcat pe o corabie zveltă, care se îndrepta spre Polul Sud.
Odată ajuns înapoi la Polul Sud, mama sa l-a certat un pic, dar apoi l-a îmbrăţişat cu multă dragoste.
