Melcul

Melcul nu se grăbea.
Cobora meticulos
pe toboganul unei frunze,
lăsînd o dîră argintie,
ca un firişor de beteală.
Urca vajnic pe tulpina unei flori
şi treaba asta dura pînă pe la prînz.
Uneori dădea peste cîte-o băltoacă
de la ploaia din ajun
şi trecea aproape toată ziua
ca să-i dea ocol.
Aventura vieţii sale
începuse astă-vară,
cînd s-a hotărît să escaladeze
uluca de lemn al unui gard înalt.
Acum e toamnă şi a ajuns pe pămînt, în sfîrşit.
Căldura s-a mai domolit,
razele soarelui sunt moi şi ruginii,
frunzele veştede au aşternut uşor
un covor pestriţ şi foşnitor.
Căsuţa i s-a dărăpănat puţin,
dar, nu-i nimic,
pînă dă primul fulg o s-o repare.
Deocamdată a plecat din nou la plimbare,
pentru că lumea e atît de frumoasă !






,