Pentru noi, copiii, Crăciunul e o sărbătoare nemaipomenită. Ne adunăm în jurul brăduţului, sclipind tot de podoabe, şi aşteptăm să vină Moş Crăciun cu desaga lui plină ochi cu jucării. Unii dintre noi, şi anume cei care nu prea au fost cuminţi în timpul anului, cam avem emoţii. Dacă Moşul ghiceşte ce năzbîtii am făcut ? Dar nu-i nimic, el e bun şi blînd şi, în schimbul unui cîntecel sau a unei poezioare recitată din tot sufletul, ne iartă şi chiar ne face cîte un dar. Dar mult mai bine ar fi dacă ne-am strădui să merităm aceste daruri, să fim buni şi blînzi şi iubitori, aşa cum ne îndeamnă Cel a cărui naştere o sărbătorim în această zi minunată.
Tuturor copiilor le urez un Crăciun fericit alături de părinţi şi anul care vine să le fie plin de bucurii !
Melchior era împărat şi mag. Adică era priceput în arta magiei şi avea despre lume cunoştinţe miraculoase. De aceea, cînd văzu pe cer steaua aceea atît de strălucitoare, îşi dădu seama că ea vestea ceva extraordinar. Aşa că o luă drept călăuză şi, încărcat cu daruri minunate, porni către Betleem, acolo unde visase că se va naşte un copil deosebit, care va fi un mare Învăţător şi care îi va îndemna pe oameni să privească în inimile lor şi să devină mai buni şi mai iubitori. El urma să întemeieze o nouă religie, religia iubirii. Ajuns la Betleem, Melchior, împreună cu alţi doi împăraţi magi, pe nume Gaspar şi Baltazar, găsi staulul sărăcăcios deasupra căruia se oprise steaua cea strălucitoare, şi, intrînd, se închină cu dragoste şi cu evlavie în faţa pruncului ce avea să devină, peste ani, Domnul şi Mîntuitorul oamenilor.
Ostenit de drum, Moş Crăciun se opri să se odihnească lîngă o pădure. Îşi lăsă sania trasă de reni la marginea pădurii şi se îndreptă către o poieniţă însorită, care se zărea printre copacii împodobiţi cu ghirlande argintii de zăpadă. Acolo se aşeză pe o buturugă, oftînd. Îi prindea bine un moment de răgaz. În jurul lui, în zăpada pufoasă, se zăreau mici urme, ca şi cum pe acolo ar fi trecut o ceată de pitici. Moşul îşi lăsă capul în palme, încercănd să se odihnească, dar, cînd îţi ridică privirile, se trezi înconjurat de o mulţime de animăluţe care îl priveau curioase. Moşul se gîndi că semănau cu nişte copilaşi, care parcă aşteptau un dar din partea lui. Îşi aminti că în sanie avea provizii de mere, morcovi şi grăunţe pentru renii lui. Aduse cîţiva săculeţi din aceste bunătăţi şi începu să le împartă cu dragoste animăluţelor : grăunţe păsărelelor, mere căprioarelor şi iezilor, alune veveriţelor şi morcovi iepuraşilor. Toate se adunară în jurul lui. Căprioarele îi atinseră mîinile cu boturile calde şi umede, în semn de mulţumire. Veveriţele săreau din creangă în creangă, ca nişte flăcărui roşcate, ţinînd în lăbuţe alunele căpătate. Păsărelele ciripeau vesele, iar iepuraşii ronţăiau de zor. După o vreme, Moşul se ridică, îşi scutură bocancii de zăpadă, apoi se îndreptă către sanie, se sui şi îşi luă rămas bun de la micuţele fiinţe, mulţumit că le adusese cîte o mică bucurie. Ele se mulţumesc cu atît de puţin. Şi voi, copii, puteţi, la fel ca Moş Crăciun, să fiţi buni şi atenţi cu cei mai slabi decît voi.
Un cocoş prea fălos şi din cale-afară de năbădăios mereu în pene se umfla şi pe oricine întîlnea la duel îl provoca. Raţele şi gîştele fugeau speriate, nici Grivei în faţa lui nu-ndrăznea să latre. Dar într-o zi întîlni un curcan avan, ce de-ndată s-a-nfoiat şi cu moţul cel roşu rău l-a speriat. De-atunci tremură întruna într-un colţ de-ogradă, nu mai vrea cu nimenea să se ia la sfadă. Creasta i s-a înmuiat şi de lume se fereşte, chiar să cînte a uitat: zorile nu mai vesteşte.
El e Tomiţă, unul dintre cei trei pisoi născuţi de curînd. L-am numit aşa pentru că seamănă cu Tom, cel din desenele animate. Abia a făcut ochi şi a început să exploreze lumea. E foarte vioi şi curios. Nu vi se pare că are alură de vedetă ?
Un fluturaş a poposit la izvoraş, setea să-şi potolească şi-aripile să-şi răcorească. Un pisoi l-a zărit şi-l priveşte uimit : ce fel de arătare o fi asta, oare ? N-are lăbuţe şi nici gheruţe şi oare cele două firişoare or fi mustăţi ? Spune-mi dacă poţi. M-aş juca cu el, dar nu-i şoricel şi-i prea mititel. Uite-l că zboară ! Ce vietate, cu aripi pe spate !
Ştiaţi că recifurile de corali din sudul Australiei se întind pe o suprafaţă egală cu cea a Germaniei? Închipuiţi-vă micile celenterate scoţînd căpşoarele la ferestrele turnuleţelor lor de mărgean, salutîndu-se şi întrebîndu-se ce mai fac, schimbînd impresii, comunicîndu-şi veşti şi chiar punînd ţara la cale, pentru că, nu-i aşa, o ţară atît de mare nu e uşor de condus sau de administrat. De aceea şi-au ales şi un împărat. El se numeşte Roşu Împărat şi este drept şi înţelept.
Şobo azi este şcolar, caută-n abecedar tainele cuvintelor şi precis va dezlega chiar magia cifrelor din cartea cu socoteli, pe care-a primit-o ieri. Astă-vară s-a-nălţat şi în parc s-a măsurat, ca nimeni să nu mai zică "fugi de-aici, măi pişpirică!".
Un căluţ de mare mare poartă marea pe spinare peste valuri vrea să zboare fiindcă are aripioare. Un căluţ de mare mic stă-n adînc, tace chitic, şi în unde se ascunde printre algele plăpînde fiindcă nu-i aşa voinic, trebuie să crească un pic.
Komodorul sau ciobănescul unguresc e un cîine de tot hazul. El are blana alcătuită din şnururi, încît seamănă perfect cu un mop. Aveţi grijă atunci cînd vreţi să spălaţi pe jos, s-ar putea să vă treziţi cu un mop care latră.
Cîrtiţa cu nasul în formă de stea locuieşte undeva prin America, într-un tunel săpat de ea, din care iese adeseori să miroase fel de fel de flori. Se numeşte cîrtiţa cu nasul în formă de stea deoarece într-o noapte, cîndva, ieşind din galeria sa să admire luna, a prins în vîrful nasului o stea care tocmai cădea, şi aşa s-a ales cu nasul în formă de stea şi cu renumele de poet visător şi desuet...
Acest animăluţ ciudat şi caraghios, cocoţat pe creanga lui, nu este nici pe departe un extraterestru, ca E.T., deşi aşa am putea crede daca ţinem seama de ochii lui uriaşi. Este un tarsier, adică un lemurian din India, şi are ochii la fel de mari cît creierul. In ciuda ochilor, este destul de micuţ şi seamănă cu o maimuţică. Se banuieşte a fi unul dintre stră-strămoşii omului.
Simpaticul urs Baloo este unul dintre personajele îndrăgite ale copiilor. El ne îndeamnă să privim viaţa cu nonşalanţă şi umor. E de asemenea un bun prieten, caraghios şi eroic. Cînd sunt îmbufnat, e de ajuns să ma gîndesc la Baloo şi mă pufneşte rîsul.
Văzîndu-l absent, l-am întrebat pe Ştefan ( alias Şobo ) la ce se gîndeşte. Mi-a răspuns cu o mină concentrată : - Mă gîndesc la ce să mă gîndesc. Un răspuns uimitor pentru un copil de şase ani.
De cîte ori, copii, uitîndu-vă la cer, v-aţi întrebat ce sunt îndepărtatele stele? Sau poate v-aţi spus că sunt prea sus şi nu merită să ne batem capul cu ele. Să nu gîndiţi niciodată aşa, pentru că şi voi sunteţi fărîme de stea. Stelele sunt fîntîni de lumină,nimic nu le-ntrece, fără ele universul ar fi trist şi rece. Şi Soarele nostru este o stea, în absenţa lui n-am putea exista. Cu lumină şi căldură ne răsfaţă, energie pentru viaţă. Datorită lui, într-un cuvînt, cresc toate lucrurile pe Pămînt.
Eu m-am pictat pe mine eu am pictat lumea Eu am pictat pamantul si timpul Apoi timpul m-a ajutat sa pictez mai departe. Eu am pictat o pisica Apoi am pictat toate pisicile Am pictat lumea, pamantul si timpul Si nu ma opresc niciodata, niciodata Eu sunt lumea Si numarul unu. Eu sunt lumea cea mai buna Pentru ca eu am pictat lumea.
Am văzut un mieluţ, avea ochi de copil şi behăia uşor cu glas subţirel şi trist, parcă spunea: "Vreau înapoi, la mama mea". De Paşte nu uitaţi că mieluţii, dragii mei, sunt copii şi ei.
Pare tare nefericită ! O pisică a hotărît, pentru sănătatea ei, să nu mai prindă şoricei şi încearcă de vreun an un meniu lacto-vegetarian. Nu ştiu dacă îi e de folos regimul leguminos, însă bieţii şoricei au scăpat de gheara ei.
Ghemotoacele de puf, caraghioase şi nătînge, au ieşit din ou la soare şi au început să strige. Nu au încă aripioare, dar visează c-or să zboare peste munţi şi peste mare. Fac atîta tărăboi şi se-agită ne-ncetat, fiindcă mama a plecat şi se pare c-a uitat să se-ntoarcă înapoi. Puii mamei, puişori, cască ciocurile mici şi-o aşteaptă de cu zori să le-aducă viermişori.
Padurea-i ochi de duhuri mici ce seamana cu nişte licurici, au aripioare şi scufiţe, nu sunt nici fluturi şi nici gărgăriţe, sunt doar fiinţe mititele cu ochişorii de mărgele. Cum se numesc vă spun acuşi: lumea le spune spiriduşi. Şi toată ziua trec în zbor slujind pe Zîna Florilor. Dar cîteodată, lîngă lac, se-opresc la vorbă c-un brotac, care-i salută-n graiul oac.
am un peştişor în culori ireale înoată agale şi-i aşa tăcut nicicînd nu-mi vorbeşte adică este mut ca un peşte doar în ochi mă priveşte şi-mpreună înotăm prin ape de vis este un peşte magic aşa cum v-am zis
De curînd, mama mi-a povestit Alice în Ţara Minunilor. Printre personaje este şi un iepure năstruşnic, Iepurele de Martie. El consultă mereu un ceas de buzunar şi e foarte grăbit. Şi eu am văzut un iepure de martie : era cenuşiu, cu ochii ca două boabe uriaşe de piper, mustăcea tot timpul şi avea în gură o floare de trifoi. Ţopăia prin iarba fragedă de martie şi ciulea urechile la orice zgomot, gata s-o tulească la fugă. E ştiut că iepurii, în special iepurii de martie, sunt foarte fricoşi, uneori se sperie şi de umbra lor. Dar mie îmi sunt foarte dragi şi abia aştept să vină Paştele şi Iepuraşul să-mi aducă ouă roşii şi cozonac.
Uite că a plecat în sfîrşit şi iarna ! Nu mai stăm cu năsucurile lipite de geamurile îngheţate, am ieşit afară în lumina nouă şi în adierea călduţă a vîntului de primăvară. În curînd vor plezni şi muguraşii, iar pomişorii se vor umple de flori diafane. Parfumul lor delicat va pluti peste tot, ca o respiraţie proaspătă. Vom prinde încet, încet, putere şi energie şi vom renaşte odată cu întreaga natură. Eu mi-am pierdut un dinţişor de lapte chiar zilele acestea, dar cel nou se vede deja, ca un muguraş alb. Ce frumoasă e primăvara şi ce bine e să fii copil !
Un motan lăudăros se dădea drept curajos şi prietenii-şi uimea cu poveşti în care el era un erou model. Omorîse trei balauri care umblau pe coclauri şi încălecase-abraş chiar un cal mai nărăvaş. Căpcăunul din castel se făcuse şoricel, tremurînd în faţa lui, un viteaz cum altul nu-i. Într-o zi, la asfinţit, nu ştiu cum de s-a zărit în oglinda ce mărea şi în loc de-un biet motan i-arăta un tigru-avan. Şi-a luat-o atunci la fugă, fiara să nu-l mai ajungă. Şi-şi spunea în sinea lui tot fugind aşa hai-hui : O fi fuga ruşinoasă, dar e tare sănătoasă !
În fiecare din noi există o parte mai bună, de exemplu atunci cînd o ascultăm pe mama sau pe bunica şi nu facem prea multe năzbîtii,şi alta mai puţin bună, cînd, deşi ştim că nu e bine, îi stricăm surioarei noastre castelul din cuburi pe care abia l-a construit. Surioara izbucneşte în plîns şi noi simţim o satisfacţie răutăcioasă. Cînd suntem buni, mama sau bunica ne laudă şi ne numesc " îngeraşul meu ", iar cînd suntem răi ne ceartă şi uneori ne apostrofează cu " drăcuşorule " şi e posibil să încasăm şi cîte o scatoalcă. În copilărie năzbîtiile sunt nevinovate, dar pe măsură ce creştem ele devin din ce în ce mai grave şi am putea face mult rău în jurul nostru, rănindu-i şi făcîndu-i să sufere pe cei dragi, şi nu numai. De aceea e important să dăm ascultare celor care ne vor binele, într-un fel ei sunt îngerii noştri păzitori, şi să încurajăm partea bună din noi, adică " îngeraşul".
Iată-o bufniţă bătrînă stă pe creangă într-o rînă şi împarte, mi se pare, sfaturi pentru fiecare. Are mare căutare pentru vorba-i înţeleaptă, pentru împărţeala dreaptă. Însă nu mai pridideşte şi de-aceea deunăzi şi-a adus din depărtare asistent, un huhurez.
Inorogul, sau unicornul, este un animal fantastic, adică un animal din poveste, cu puteri miraculoase. El este, de fapt, un cal nespus de frumos, care are un corn în frunte. Este greu de găsit şi şi mai greu de prins. Se spune că inorogul nu poate fi îmblînzit decît de un suflet curat. Voi aveţi sufletul destul de curat să îmblînziţi un inorog ?
Visele sunt făcute dintr-o substanţă specială, ca o plasmă, de aceea cu ele se pot plăsmui chiar personaje din poveşti, cum ar fi Albă-ca-Zăpada, Piticii, Crăiasa Zăpezii sau Prinţul Fericit...În vis te poţi trezi pe neaşteptate în mijlocul poveştilor şi poţi lua parte la ele, poţi deveni şi tu un erou de basm.
Seara, cînd închid ochişorii, îndată mi se arată o lume minunată, în culori scăldată. Visul e ca un film în care mă plimb şi mă întîlnesc cu tot ce-mi doresc.
În ciuda asemănării sale cu un ursuleţ, acesta e un cangur de copac. Nu-i aşa că nu v-aţi fi dat seama ? Asta înseamnă că, nu de puţine ori, aparenţele ne înşeală .
Într-o zi, mergînd cu bunicul prin pădure, am zărit lîngă o tufă nişte ciupercuţe de care nu mai văzusem niciodată. Erau foarte frumoase. Păreau nişte bibelouri de porţelan, cu pălărioara roşie ca focul, presărată cu punctişoare albe. M-am repezit să le culeg, dar bunicul m-a oprit, atrăgîndu-mi atenţia că sunt foarte otrăvitoare. De aceea se şi numesc Pălăria Şarpelui. Bunicul mi-a mai povestit că unele plante şi animale poartă asemenea culori ca pe un semnal de alarmă. Ciupercuţele noastre încercau de fapt să-mi spună, spre deosebire de cele găsite de Alice în Ţara Minunilor : Nu mă culege şi nu mă mînca! De atunci am învăţat că frumuseţea poate fi uneori o capcană...
În grădina mea Creşte-un copăcel Şi mi-e tare drag Să-ngrijesc de el. Primăvara flori El îmi dăruieşte, Vara umbră deasă Ce mă ocroteşte. Toamna poame dulci Se-ntinde să-mi dea, Iarna se îmbracă Cu haine de nea. Şi-mi mai dăruieşte Multe cîntecele Şi aer curat, Bun de respirat.
Căţeluşul e poştaş, Umblă ziua prin oraş Şi la poarta tuturor Lasă un mesaj de dor, Un ziar, o scrisorică Sau o telegramă mică. Însă azi, i-a dus, să ştii, O scrisoare minunată Chiar alesei inimii.
Un pui de pinguin, semănînd cu Charlie Chaplin, de mama sa s-a îndepărtat şi spre ocenul nesfîrşit s-a îndreptat. El s-a avîntat în oceanul albastru şi s-a pus pe înotat . Visul său era să ajungă la Polul Nord. Cînd s-a oprit din înotat, s-a trezit într-un port necunoscut, numit Constanţa (unde locuieşte şi bunica mea ). Acolo a văzut statuia unui om gînditor şi supărat că fusese exilat departe de ţara lui. Omul acela, care este şi un mare poet, se numeşte Ovidius. În timp ce plîngea şi suspina de dor după mama sa şi după gheţurile însorite, a fost găsit de un marinar milos. Marinarul l-a îmbarcat pe o corabie zveltă, care se îndrepta spre Polul Sud.
Odată ajuns înapoi la Polul Sud, mama sa l-a certat un pic, dar apoi l-a îmbrăţişat cu multă dragoste.
