Anei îi placeau baloanele de săpun. Nu se mai sătura de frumuseţea lor fragilă, ameninţată de orice boare de vînt. Într-unul din ele i s-a părut că vede o pădure minunată. N-a stat mult pe gînduri, a păşit înăuntru şi s-a trezit în mijlocul ei. Numai că aici copacii, foarte înalţi şi de un verde de smarald, erau arcuiţi deasupra capului, ca într-o sferă. Cărările pădurii erau şi ele arcuite şi cerul şi norii la fel. Totul era aproape rotund, înconjurat de un curcubeu dublu, multicolor. Ana era nespus de încîntată, astfel încît a colindat pădurea cea arcuită ziua toată. Spre seară, cînd a apărut luna, arcuită şi ea, şi pe cerul cel sferic au răsărit nenumărate stele arcuite, fetiţei i s-a făcut somn şi s-a aşezat în căuşul unei scorburi, unde a adormit pe dată.
Între timp mama, tata şi bunica o căutau cu disperare. La locul de joacă au găsit decît micul dispozitiv de făcut baloane de săpun.
A doua zi, Ana s-a trezit veselă şi proaspătă, înconjurată de cîntecul rotund al păsărelelor. I se făcuse foame şi de aceea s-a gîndit să se întoarcă acasă. A alergat pînă la marginea pădurii, înconjurată de o peliculă transparentă şi strălucitoare şi, întinzînd o mînă, a spart balonul de săpun. S-a trezit la locul ei obişnuit de joacă, care însă părea părăsit şi neîngrijit. Ridicîndu-se în picioare, Ana constată că mai crescuse puţin. Mirată, a pornit-o spre casă, dar şi aceasta părea neîngrijită şi dărăpănată. Înăuntru zări un bătrîn şi o bătrînă care o priviră stupefiaţi. La rîndul ei îi privi cu uimire, aproape să nu-i recunoască. Erau părinţii ei, bătrîni şi singuri. Bunica murise de mult, cu regretul că nu o va mai vedea niciodată. Ana îşi îmbrăţişă părinţii cu tristeţe. Aventura ei din balonul de săpun durase, de fapt, o viaţă.
